Bunicii nostri, revolutionarii

Astazi, bunicii nostri ne-au dat o lectie de viata. Umiliti, flamanzi si bolnavi, cu bastoane sau carje, plangand in hohote sau furiosi pe masura, ei au iesit in strada asa cum nimeni n-a mai facut-o de multi ani. Si-au cerut drepturile strigandu-le din tot sufletul lor amarat, le-au facut fata sutelor de jandarmi adunati parca mai multi ca niciodata (mai multi chiar decat la luptele de strada dintre "hooligans"), au lesinat in strada...si toate astea pentru ca LOR le-a ajuns cutitul la os si, mai mult, pentru ca ei au avut curaj. Un curaj pe care, din pacate noi, ceilalti, nu-l avem. Noi nu ne mai gasim timp sa protestam impotriva unor decizii absurde pe care "alesii" nostri le iau, noi preferam sa comentam si sa injuram pe la colturi sau la o cafea cu prietenii. Dar de unde acest curaj de a iesi in strada? Raspunsul cred ca il gasim in urma cu 20 de ani. Atunci, ca si acum, foamea, frigul si umilinta continua la care o persoana este supusa instiga la revolutie. In faza asta au ajuns bunicii nostri astazi. Din pacate, noi n-am fost alaturi de ei pentru ca noi inca mai avem cate ceva sau cel putin avem senzatia ca mai avem cate ceva, Pentru ca de fapt asta este...doar o senzatie de normalitate. In rest, in curand, vom fi ca ei: saraci, umili, bolnavi, singuri, dar dornici de razbunare.